Despre noi - LEHO studio

M-am programat, fără să știu atunci că se poate să faci asta.

Eram în clasa a 8-a, aveam 14 ani. Era cald afară, iar orașul nostru, Aleşd-ul meu drag, se pregătea de un mare eveniment al acelor timpuri. Venea în vizită Nicolae Ceaușescu. Cum bine știm mulți dintre noi, primirea lui, oriunde mergea, se făcea cu mult fast și toată lumea era angrenată ca totul să iasă perfect.

A venit și TVR. Singura televiziune care exista atunci. S-a blocat circulația pe șoseaua națională și toată suflarea era acolo rânduită să aplaude, să cânte și să ovaționeze.

M-am nimerit cumva în locul în care era carul de filmare. Eram fascinată și curioasă. Lumini, trepiezi, microfoane, producători, regizori …era o altfel de lume. Se făceau repetiții, toată lumea cânta, inclusiv eu, în timp ce furam cu ochii tot ce se întâmpla. La un moment dat o doamnă blondă, tunsă scurt, super sofisticată mă strigă: Hey, tu! Eu o priveam nedumerită, nu înțelegeam dacă vorbește cu mine sau cu altcineva, în toată mulțimea de tineri în care mă aflăm.
⁃ Da, tu! și-mi face semnul de vino încoa. Cobor câteva trepte și ajung la ea teleghidată.
⁃ Cum te numești?
⁃ Denisa, îi răspund
⁃ Denisa și mai cum?
⁃ Denisa Leho
⁃ Ce nume frumos! Păi, Denisa Leho ești capabilă să înveți această poezie în 30 de minute? Și îmi întinde o foaie cu vreo 4 strofe dintr-o poezie patriotică.
⁃ Sunt, îi răspund mecanic.

M-a luat de mână și m-a dus între ei, echipa de Producție a televiziunii. Tremuram de emoție, era deja prea mult pentru mine. M-au analizat, și-au dat cu părerea și apoi m-au îmbrăcat ca pe o păpușă în costum popular. M-au pus pe un scaun și m-au îndemnat să învăț poezia. Nu vă pot descrie starea și modul în care am învățat poezia fără să întreb nimic.
⁃ Gata? m-a întrebat doamna care mă alesese.
⁃ Gata, am bolborosit
⁃ Spune-o cu voce tare acum și cu intonație!

Am zis-o, gâtuit și fără respirație
⁃ Bravo! Și m-a aruncat lângă un alt tânăr, care mai târziu am aflat că era actor de la București.
⁃ Când termină el începi tu, te uiți doar la camera cu bec. Ai înțeles?

Înțelesesem totul foarte bine și mi-a ieșit foarte bine, dar nu am înțeles niciodată de ce m-a ales pe mine. Așa, la întâmplare.

Am auzit mai târziu că fata care trebuia să recite s-a îmbolnăvit și eu am înlocuit-o. Asta a fost de fapt.

Când am terminat, nu mai era nimeni că mine. Iar când mi-a spus zâmbind să învăț să ajung la București ca să lucrez în televiziune, am răspuns: Vreau!

Am fost mândră, fericită, apoi am uitat! Și timpul a trecut, dar eu am VRUT! Și s-a întâmplat!”